Terapia sistemică de familie implică prezența în terapie a cel puțin doi membri ai familiei respective. Ideea fundamentală pe care s-a edificat terapia familială sistemică, este aceea că familia reprezintă o unitate interactivă, afectată de generațiile trecute, și care, operează cu un set de principii unificatoare.
Ideea fundamentală a acestui tip de psihoterapie are la bază un principiu din teoria sistemelor și cibernetică: Întregul este mai mare decât suma părților sale; toate elementele unui sistem sunt interdependente. Orice modificare la un nivel al sistemului influențează întregul sistem.

Familia, ca sistem este supusă şi ea acestui principiu. Fiecare membru al familiei influenţează şi este influenţat modul de funcţionare a celorlalţi membrii dar şi a întregii familii. De asemenea adulţii aduc, în familia nou constituită, caracteristici şi tipare din familia de origine care pot avea efecte pozitive şi negative asupra tuturor membrilor şi a structurii noii familii.

Principalele caracteristici ale psihoterapiei de familie sunt:

Terapia sistemică, spre deosebire de alte psihoterapii, nu are o procedură fixă ci aplică tehnici interactive, responsive, reflexive în relație cu prezentarea clientilor. Terapeuții sistemici sunt interesați de sistemul lărgit care formează contextul pentru apariția și dezvoltarea simptomelor. Tot procesul terapeutic, de la prima până la ultima întâlnire cu terapeutul, este un proces de descoperire. Membrii familiei sunt ghidaţi de terapeut în a-şi conştientiza propriile trăiri, imagini de sine, percepţii reciproce, gânduri şi atitudini nemărturisite pe care le au unii faţă de alţii.
Fiecare află lucruri relevante despre sine şi ceilalţi, iar vindecarea vine tocmai din acest proces de cunoaştere care creşte şi se dezvoltă în interiorul sistemului, ducând iniţial la dezechilibrul lui iar apoi la recalibrarea lui pe baze noi.
Prin tehnici specifice de terapie sunt modificate patternurile comportmentale dezadaptative anterioare. Totul are loc într-un cadru profesionist care asigură găsirea soluţiilor în acord cu specificul fiecărei familii, ideile şi experienţele trăite, cu supervizarea de către psihoterapeut.
O familie cu bună funcționalitate este o familie în care fiecare membru are posibilitatea să-și manifeste individualitatea, fiind în același timp în armonie cu sine și cu ceilalți!

Orice cuplu care întampină dificultăţi în diferite domenii ale vieţii, se pot adresa unui psihoterapeut de cuplu.
Cei doi pot ajunge să înţeleagă mai bine cum funcţioneaza un cuplu ca sistem, ce dificultăţi de comunicare şi relaţionare pot apărea şi cum pot fi remediate.
Intr-un cadru de siguranţă şi confidenţialitate participanţii îşi vor putea expune situaţii din viaţa de cuplu, pe care simt că nu le mai pot gestiona singuri.

In psihoterapie pot fi găsite soluţii la problemele apărute, altele decât cele găsite de fiecare membru individual.
Sentimentele de vinovăţie, neputinţă, furie, sunt aduse la suprafaţă, exprimate, iar persoanele înţeleg mai bine situaţia şi li se relevă noi alternative.
In cadrul psihoterapiei, membrii cuplului au posibilitatea clarificării sentimentelor.
Interesul principal rămâne centrat asupra conştientizării, exprimării şi acceptării propriilor sentimente de către celalalt membru al cuplului.
Fiecare persoană va avea posibilitatea să-şi reevalueze propriul său sistem de valori în concordanţă cu ceea ce simte şi cu ceea ce descoperă despre sine, renunţând la valori impuse de-a lungul experienţei de viaţă.

Fiecare membru are ocazia să înţeleagă mai multe despre feminitate-masculinitate; intimitatea, sexualitatea, comunicarea, limitele în comportament sunt aspecte pe care cei doi le vor conştientiza şi le vor reanaliza pe parcursul terapiei, din perspectiva cuplului şi a nevoilor acestuia, ca entitate distinctă.

In demersul terapeutic accentul se pune pe tehnicile de restructurare atitudinală prin recurgerea la principiile învăţării pentru a obţine modificarea structurilor cognitive ale pacientului, evaluând permanent efectele pe care le au aceste modificări în comportament şi în stilul de gândire.

Terapeutul, împreună cu pacientul, identifică credinţele şi expectaţiile defectuoase ale acestuia din urmă şi le formulează sub forma unor ipoteze ce trebuie verificate. Se desemnează apoi modalităţile concrete de verificare a acestora în viaţa cotidiană.

Pentru ca psihoterapia să reuşească este absolut necesară formularea precisă a obiectivelor în colaborare cu pacienţii, pe baza unor informaţii detaliate în legătură cu factorii care contribuie la menţinerea problemei simptom.

Psihoterapia psihanalitică actuală este rezultatul unui proces complex de transformare şi interpretare a psihanalizei clasice freudiene, care a determinat apariţia mai multor şcoli şi curente, toate însă având în comun acelaşi obiectiv, de activare a resurselor personale ale pacientului în scopul unei adaptări şi integrări mai eficiente.

Psihoterapia psihanalitică este o abordare terapeutică care vizează atât o cunoaştere personală autentică, cât şi un spectru larg de problematici psihice şi psiho-somatice, fiind o modalitate indicată atât în psihoterapia copiilor cât şi a adulţilor. Odată cu dezvoltarea mecanismelor de apărare sănătoase, pacientul va resimţi o îmbunătăţire a funcţionării sale şi dispariţia diferitelor simptome.

Adresabilitatea acestui gen de psihoterapie este deosebit de largă. Fie că este vorba de stare generală de tristeţe, sentimente de inutilitate, nelinişte, dificultăţi de concentrare şi alte manifestări nevrotice, insatisfacţii profesionale sau dificultăţi în relaţiile interumane, dificultăţi de relaţionare cu sexul opus sau cu acelaşi sex, tulburări psihosexuale, psihanaliza poate fi o soluţie de înţelegere.

Psihoterapia analitică este o ramură terapeutică desprinsă din psihanaliza freudiană, bazată în principal pe concepțiile teoretice ale psihiatrul elvețian Carl Gustav Jung. Se adresează unei game largi de disfuncții și tulburări, dar reprezintă totodată și un demers de restructurare profundă a personalității, de lărgire și îmbogățire a acesteia prin lucrul cu inconștientul și prin aducerea la suprafață, înțelegerea și integrarea treptată a aspectelor inconștiente ale personalității noastre. În afara de a trata suferința sufletească, psihoterapia analitică însoțește omul în procesul său de individuare sau, cu alte cuvinte, de aducere la suprafață a întregului său potențial, de a-l ajuta să devină el însuși.

Dintre toate școlile de psihoterapie și psihologie, psihoterapia jungiană se construiește în jurul noțiunii esențiale de transformare. Aceasta nu trebuie privită în mod rigid și unilateral, dorindu-se a fi dobândită cu orice preț, ci ca un proces de permanentă adăugare de noi aspecte personalității noastre cunoscute, aspecte pe care le aveam în stare inconștientă și pe care în urma terapiei reușim să le aducem la suprafață și să le asimilăm. În acest demers, un rol hotărâtor îl are personalitatea psihoterapeutului și capacitatea sa de a produce transformare în sine însuși și de a stimula transformarea la ceilalți. În psihoterapia analitică se lucrează cu vise, simboluri, imaginație activă, basme, desene și orice fel de material inconștient cu care vine pacientul.

Consiliere de familie – implică întâlniri cu toţi sau cât mai mulţi dintre membrii familiei. În cadrul şedinţelor de consiliere se încearcă stabilirea unor obiective comune privind interrelaţionarea în familie şi formularea împreună cu psihologul a unui plan pentru a le atinge; intervenţii specializate pentru a explica membrilor funcţionarea familiei şi multitudinea de roluri ale fiecărui membru; susţinerea cooperării si invatarea unor metode pentru a putea gestiona mai bine conflictele; îmbunătăţirea capacităţii de comunicare şi de exprimare a ideilor şi sentimentelor într-un mod constructiv.

Consiliere de cuplu – oferă partenerilor posibilitatea de a-şi exprima sentimentele şi ideile într-un cadru securizat, nonconflictual. Obiectivele sunt: înţelegerea modului de interacţionare al partenerilor şi a dinamicii cuplului, dezvoltarea capacităţii de a discuta subiecte delicate, gestionarea eficientă a conflictului/dezacordului.

Consilierea psihologică se adresează persoanelor aflate în dificultate la un moment dat de-a lungul vieţii şi care au nevoie de susţinere pentru depăşirea acestor situaţii.
Spre deosebire de psihoterapie, consilierea psihologică este mai mult un demers preventiv care permite menţinerea unei bune adaptări şi funcţionări a persoanei.

La fel ca psihoterapia, şedinţele de consiliere presupun comunicarea deschisă cu un specialist, psiholog sau psihiatru cu competenţă în consiliere şi/sau psihoterapie.
In general, consilierea psihologică presupune un număr mai mic de şedinţe decât intervenţiile psihoterapeutice specifice.

Dintre obiectivele consilierii psihologice enumerăm:
– Identificarea şi valorificarea resurselor personale
– Creşterea toleranţei la frustrare și a rezilienței persoanei
– Dezvoltarea capacităţii decizionale
– Optimizarea relaţiilor interpersonale

Consilierea Procedurală se adresează aparţinătorilor pacienţilor cu tulburări psihice diagnosticate sau care sunt sub tratament psihiatric (tulburări psihotice, tulburări bipolare, tulburări alimentare, consum de subtanţe, tulburări de comportament ale adolescenţilor), ca și familiilor suferinzilor de demenţe (Demenţa în Boala Alzheimer, Demenţe Vasculare, Demenţe frontotemporale, Demenţe cu Corpi Lewy, Demenţe în Boala Parkinson, etc).

Consilierea procedurală se referă pe de o parte la oferirea de informaţii şi suport membrilor familiei sau îngrijitorilor, dar şi la informaţii de ordin legislativ, modalităţi de intervenţie, atitudini şi comportamente adecvate şi suportive în procesul de reabilitare medicală şi psihosocială a persoanei suferinde.
Consilierea procedurală implică întâlniri cu familia/cercul de apropiaţi în care aceştia pot discuta cu un specialist despre provocările şi dificultăţile cu care se confruntă în interacţiunea cu pacientul. O situaţie aparte o reprezintă aceea în care pacientul necesită un tutore legal.

Familia poate primi informaţii în legătură cu:
– Inţelegerea simptomatologiei şi a particularităţilor bolii psihice;
– Inţelegerea drepturilor pacientului şi importanţa respectării acestora
– Dezvoltarea abilităţilor de interacţionare eficientă cu pacientul în momentele cele mai dificile
– Posibilităţi alternative de tratament
– Atitudini şi posibilităţi de intervenţie în cazul în care pacientul refuză tratamentul şi/sau consultul psihiatric
– informaţii privitoare la aspectele legislative din domeniul sănătăţii mintale, a posibilităţii internării non-voluntare, ca şi obţinerea şi încadrarea în grad de handicap
– Informaţii cu privire la păstrarea sănătăţii fizice şi mintale a membrilor familiei implicaţi direct în îngrijirea şi susţinerea unei persoane cu tulburări psihice.