Psihoterapia analitică este o ramură terapeutică desprinsă din psihanaliza freudiană, bazată în principal pe concepțiile teoretice ale psihiatrul elvețian Carl Gustav Jung. Se adresează unei game largi de disfuncții și tulburări, dar reprezintă totodată și un demers de restructurare profundă a personalității, de lărgire și îmbogățire a acesteia prin lucrul cu inconștientul și prin aducerea la suprafață, înțelegerea și integrarea treptată a aspectelor inconștiente ale personalității noastre. În afara de a trata suferința sufletească, psihoterapia analitică însoțește omul în procesul său de individuare sau, cu alte cuvinte, de aducere la suprafață a întregului său potențial, de a-l ajuta să devină el însuși.
Dintre toate școlile de psihoterapie și psihologie, psihoterapia jungiană se construiește în jurul noțiunii esențiale de transformare. Aceasta nu trebuie privită în mod rigid și unilateral, dorindu-se a fi dobândită cu orice preț, ci ca un proces de permanentă adăugare de noi aspecte personalității noastre cunoscute, aspecte pe care le aveam în stare inconștientă și pe care în urma terapiei reușim să le aducem la suprafață și să le asimilăm. În acest demers, un rol hotărâtor îl are personalitatea psihoterapeutului și capacitatea sa de a produce transformare în sine însuși și de a stimula transformarea la ceilalți. În psihoterapia analitică se lucrează cu vise, simboluri, imaginație activă, basme, desene și orice fel de material inconștient cu care vine pacientul.
